Cimitirul Vesel din Săpânța
Cimitirul Vesel este un cimitir din localitatea Săpânța, județul Maramureș, faimos pentru crucile mormintelor viu colorate și picturile naive reprezentând scene din viața și ocupația persoanelor înhumate. Pe unele cruci există chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu nuanțe umoristice, persoanele respective.
Ineditul acestui cimitir este diferențierea față de cultura populară, care consideră moartea ca un eveniment trist. S-a făcut ipoteza că Stan Ioan Pătraș (1908-1977) s-ar fi inspirat din cultura dacilor, despre care, de la Ovid Densușianu încoace, se predă că socoteau moartea ca un eveniment vesel. Ucenicul său Dumitru Pop-Tincu (1955-2022) a continuat opera lui Stan Ioan Pătraș din 1977.[1] Din 1935 datează primul epitaf, iar din anii 1960 încoace, întreg cimitirul a fost populat cu circa 800 astfel de cruci, sculptate din lemn de stejar, devenind un muzeu în aer liber de natură unică și o atracție turistică.
Din anul 2009, cimitirul este obiectivul festivalului anual „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”.[2]
Unele cruci sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte este plasată o descriere a vieții celui îngropat, iar pe cealaltă — o descriere a motivului morții. Majoritatea crucilor sunt scrise cu greșeli de ortografie și variante arhaice de scriere.
Mocanita Vaser
Calea ferată forestieră pe ecartament îngust din județul Maramureș, care merge din Vișeu de Sus, pe Valea Vaserului, până în Carpați, la stația Coman, aproape de granița cu Ucraina.
Calea ferată îngustă care traversează o parte din Munții Apuseni, în lungime de 94 km, între orașele Turda și Abrud a luat ființă între anii 1910-1912 (numită „mocăniță” datorită faptului că unii localnici din zonă erau cunoscuți și sub numele de „mocani”). Mocănița s-a dat în funcțiune oficial la data de 20 iunie 1912 și a fost scoasă din uz în anul 1998. În anul 2006 porțiunea Mocăniței de pe teritoriul județului Alba a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010 (cod: AB-II-a-B-20914) sub numele „Ansamblul Calea Ferată Îngustă Abrud-Vidolm“. Linia îngustă avea în anul 1956 un număr de 22 de stații, din care 4 gări (Turda, Baia de Arieș, Câmpeni, Abrud) și 18 halte: Turda-Transbordare, Mihai Viteazu, Cornești, Moldovenești, Buru, Ocolișel, Vidolm, Ocoliș, Lunca Arieșului, Poșaga, Sălciua, Brăzești, Sartăș, Hădărău, Lupșa, Mușca, Bistra și Roșia Montană. Între Turda și Cîmpeni au fost 22 de treceri la nivel cu cale ferată, cu și fără barieră. Trenul trecea prin 2 tuneluri: tunelul I: 46°30’13” N 23°37’20” E și tunelul II: 46°25’40” N 23°27’44” E. În ultimii ani pe această rută circulau zilnic (dus-întors) 3 trenuri: un accelerat (cu 2 clase) și 2 personale (cu 2 clase). Trenul accelerat parcurgea cei 94 km în cca 5 ore și 30 minute (oprind în numai 6 stații), iar cele personale în cca 6 ore și 30 minute (oprind în toate stațiile). Mocănița oprea însă și între stații, când pasagerii ocazionali făceau semne cu mâna. În anul 2014 Ministerul Culturii a declarat „Mocănița” pe întreg traseul său (Turda-Abrud) drept monument istoric[1]. Se preconizează prin aceasta, pe baza unor ajutoare din partea UE, repunerea în circulație a Mocăniței în următorii ani.
Memorialul Sighet
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței este format din muzeul situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și centrul internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București. Memorialul are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei rezistenței din România.
Istoric
Cortegiul Sacrificaților, grup statuar din bronz realizat de sculptorul Aurel I. Vlad și amplasat în curtea interioară a fostei închisori, acum Muzeul Memorial al Victimelor Comunismului și Rezistenței Sighet
Interior
Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către administrația austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. În mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați.
Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire. Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la “neagra” și “șura”, celule de tip carceră, fară lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocora faceau parte din programul de exterminare.
În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și a admiterii Republicii Populare Romîne în ONU, a avut loc o grațiere. O parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, o parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deținuți, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuși, deținuți politici mai apăreau și în anii următori, mai ales “în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate.
În 1977 închisoarea a fost dezafectată și a intrat într-un proces de degradare.
